De ceva vreme, am tot aflat despre educatia incluziva... concept, principii, exemple de bune practici (pe o mare parte dintre ele le-am identificat si in activitatea mea la clasa). Impreuna cu colegele mele am pregatit, organizat si sustinut cerc pedagogic cu acesta tema. Invitati de seama "de mai sus", alai de educatoare, profesori din scoli speciale, si un parinte.
Aveam emotii... S-a prezentat partea teoretica, lucru bine pus la punct, s-au expus exemple de bune practici, jocurile pregatite s-au desfasurat cu succes, totul mergea ca uns... Partea care m-a marcat a inceput cu discursul unei doamne profesoare de la o scoala speciala. Dumneaei a prezentat cu atata emotie ce inseamna sa lucrezi cu astfel de copii, incat lacrimile nu au intarziat sa apara. Cand spun "astfel de copii", ma refer la copiii cu Cerinte Educative Speciale. Am uitat sa specific faptul ca a face educatie incluziva inseamna sa incluzi copii cu CES in invatamantul de masa.
Revin la doamna profesoara... O profesionista care, dincolo de obiectivitatea cu care a pus problema tratarii copiilor cu CES de catre sistem, a lasat sa se remarce pasiunea pe care o are pentru meseria sa. O pasiune ca intalneste piedici la tot pasul. Legea 6, saracia copiilor, nepasarea autoritatilor. Sustinea povestile de viata a "copiilor" dumneaei si trauma suferita de acestia in incercarea de a tine piept societatii noastre.
Ascultand-o, mi-am dat seama cat de important este sa ascultam mesajele trimise de copiii cu CES. Intamplarea face ca acum 5 zile sa particip la conferinta "Disciplina fara drama" si sa am inca in minte faptul ca orice comportament transmite un mesaj.
Da, dragii mei, fiecare copil cu CES transmite un mesaj. Ii asculta cineva cu adevarat? Suntem dispusi sa vedem dincolo de dizabilitatile lor si sa le descoperim latura care ii face speciali? Ne dorim CU ADEVARAT sa ii includem in viata noastra, a celor "normali"? Avem toleranta necesara sa le cunoastem povestea si sa ii acceptam in jurul nostru? Este trist ca societatea noastra nu ofera conditii optime pentru a include astfel de copii in invatamantul de masa. Stiu, e nevoie de specialisti, de shadows, dar mai presus de toate, e nevoie de latura noastra UMANA si de TOLERANTA pentru a-i ajuta intr-adevar sa progreseze.
Va spuneam la inceput, ca, pe langa alaiul de cadre didactice, am mai invitat si un parinte. Parinte ce a stat " cuminte" si a ascultat doua ore si ceva polologhia noastra (asa-s educatoarele, vorbesc mult... mai ales cand se intalnesc vreo 50... imaginati-va cand toate au impartasit cate putin din experienta lor).
Cand am invitat aceasta mamica sa adreseze cateva cuvinte, discursul dumneaei a inceput asa: "Ma numesc.... si am acceptat faptul ca baietelul meu este un copil cu nevoi speciale." Liniste deplina! Cele 50 de "gasculite" si-au atintit privirile spre mamica. Vocea tremuranda, ochii inlacrimati au doborat, in cateva secunde, toata incercarea noastra de a transmite cat mai sugestiv ce inseamna incluziune, incercare la care am muncit saptamani bune. Acest parinte a reusit sa transmita in cateva clipe ceea ce noi am pus la cale de ceva zile.
M-am cutremurat... O priveam si nu puteam sa nu ma gandesc, mama fiind, cat de norocoasa sunt. Ne-a povestit despre experienta pe care o traieste de 5 ani si 4 luni, despre piedicile sistemului si despre dragostea pentru copilul sau ce nu ii da voie sa renunte. Care este cheia succesului in astfel de cazuri, va intrebati? Eu am aflat-o. ACCEPTAREA! Am norocul sa cunosc copilul "parintelui". Copil minunat, cu progrese remarcabile, cu potential si pasionat de bufnite si limbi straine. Ii place sa cante, sa danseze si sa fie vesel. Da, da, ati auzit bine! La prima vedere, ai putea spune "bietul de el". Dar nu e cazul! Maine-poimaine il vedem translator, cercetator sau te miri ce... Asta daca noi stim sa vedem DINCOLO DE DIZABILITATI. Putem???
Fiecare copil e unic, EDUCATIA INCLUZIVA presupune ACCEPTARE, TOLERARE, COOPERARE, NONDISCRIMINARE, VALORIZARE.
Asadar, parinti, bunici, profesori, educati-va copiii sa fie toleranti cu cei din jur, sa nu intoarca spatele si sa plece, sa afle povesti noi, sa traga concluzii pertinente si sa priveasca DINCOLO DE DIZABILITATI...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu